Nemurire

Suntem nişte zei proşti. Care nu ştiu că sunt nemuritori. Care nu ştiu cât pot face cu inima lor. Care nu ştiu cât pot face cu creierul lor. Cât suntem în viaţă nu ştim decât să ne plângem, să ne plângem de vremurile rele, de foame, sete, frig, cald, lipsuri, ceartă, frustrări, dureri, boli, necazuri, temeri, să ne plângem de milă. Să ne plângem că îmbătrânim, sa ne plângem că n-avem timp. Să ne plângem că ne plictisim. Că suntem graşi, că suntem slabi, că suntem scunzi, sau prea înalţi. Că muncim prea mult. Că n-avem bani. Că nu ne-am distrat destul. Că n-am încercat destule. Dar nimeni nu întelege că toţi suntem...nemuritori.