Informal vorbind, mi-am luat-o! Când m-am deşteptat, târziu de tot, a fost ca şi cum dintr-un somn dulce şi adânc, liniştitor, cineva aruncă apă rece-gheaţă pe tine. După care îţi dă doi pumni în faţă, un şut în fund, şi îţi strigă cinic: "Hai Cenuşareaso, la muncă!"
Ca să ma explic, nu, nu m-a pus nimeni la muncă, şi nici nu m-a maltratat, era o metaforă. Dar prin ea am exprimat cam jumătate din ce-am simţit eu când mi-am dat seama că viaţa e altceva decât fusese până atunci.
Da, recunosc, încă mai am o doză de romantism, şi din boala pe care am suferit-o am rămas cu o sechelă: iubesc repede şi puternic. Da, ce-am avut eu e o boală gravă a psihicului. Şi nu medicii spun asta. Eu o spun pentru că aşa am simţit-o. A fi sensibil, visator, romantic, inimos, sufletist, poet, artist, pentru mine a fost o boală. Societatea nu acceptă astfel de comportament. În societate trebuie să te mulezi, sau rămâi fraier, prost, sărac, bolnav. O iei razna! Puţini şi norocoşi sunt cei care din sensibilitatea şi înclinaţiile lor artistice au reuşit să câştige bani şi să se facă respectaţi. Ceilalţi s-au îmbolnăvit. Sau au murit din cauză că nu au fost înţeleşi.
Să fie clar un lucru: eu nu vorbesc despre cei care sunt oameni buni, uşor sensibili, uşor romantici. Ăsta e un lucru normal.
Eu vorbesc despre cei la care sensibilitatea devine o boală psihică, aşa cum a fost la mine.
Şi să revenim.
Şi-uite aşa am ajuns la liceu cu boala mea. În general eram o persoană sociabilă, prietenoasă cât cuprinde, o persoană normală. Dar cei care ajungeau să mă cunoască îmi spuneau adeseori: eşri prea bună! pui prea mult la suflet! visezi prea mult! nu mai fii aşa sensibilă!
Şi tot aşa am ajuns să mă îndrăgostesc. O dată, de două, trei , patru ori. Repede şi profund.
Şi toţi aceşti tipi observau că e ceva mai straniu în legătură cu mine. Şi mi-o trânteau pe aia cu: "Tu eşti altfel, eşti mai specială...Vezi, eu caut altceva...Adică..ştii tu...tu eşti cuminte..eşti mică..". Trebuie să spun că o bună perioadă eram chiar sigură că mă vindecasem de sensibilitatea şi inocenţa mea acută. Eram o fată normală: mă îndrăgosteam numai de cine nu trebuie, şi pe cei care erau îndrăgostiţi de mine...îi respingeam pentru că nu mi se păreau interesanţi. Tipic, nu?
Mda. O fată normală. Până când m-am îndrăgostit(iar), puternic şi repede, iar. Dar de data asta mă îndrăgostisem de cineva care avea să mi împărtăşească total tot ceea ce dăruiam. Şi atunci mi-am dat seama că ceea ce eram în copilărie, acea fată prea sensibilă şi visătoare, nu pierise. În ciuda tuturor ieşirilor în club, cu dans, cu haine strâmte, cu alcool la bord, flirturi şi tot ce încape, înăuntru eram ...tot un copil tăntălău.
Cum am realizat? Ei bine, am realizat atunci când am început să iubesc şi să mă simt iubită, pentru prima dată în viaţă. Am realizat că deşi au trecut ani de zile, şi m-am schimbat mult, fizic şi psihic, sunt la fel de sensibilă când vine vorba de ...dragoste. Sunt mândră de ceea ce sunt, de cum arăt, de faptul că am prieteni, că socializez bine, că am anumite priorităţi, că am transformat talentul meu în muzică într-o meserie (că alltceva cam nu ştiu să fac!), şi muncesc să-l transform în carieră.
Dar...
Dar.....am realizat că sunt prea sensibilă, prea bună, prea iertătoare. Şi pentru că iubesc, sunt dependentă de persoana iubită. Şi pentru că sunt dependentă, sunt vulnerabilă. Si pentru că sunt vulnerabilă, sufăr, mă consum, îmi pierd principiile şi identitatea.
Da. Sensibilitatea e o boală grea. Şi mă lupt cu ea. Din păcate nu există tratamente pentru aceasta boală. Poate tratamente sunt loviturile vieţii. Pentru că o durere fizică te face să uiţi de cea sufletească, şi un necaz mai mare, umbreşte o durere mai mică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu