Omagiu

Bunica mea, bunicii mei ,s-au dus. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, aveam doar câteva luni de viaţă. Celălalt bunic a murit acum trei ani, şi ieri s-a dus şi bunica. Sănătoasă, ageră, femeie de la ţară, muncitoare. 72 de ani. Şi eu la 19 oboseam mai repede decât ea. Infarct. Un nenorocit de infarct. Brusc. Puternic. Năucitor. A murit pe loc, singură, voia să dea mâncare la animale. Munca de la ţară era suflul ei.

Mamaie. Un înger de femeie. Îmi saruta mâinile cu lacrimi în ochi. Avea nişte mânuţe muncite şi totuşi atât de moi şi de calde...şi pufoase... Atâta blândeţe şi inocenţă. Nu, nu era prototipul bunicii bune care face nepoţilor toate poftele. Era mai mult de atât. Ar fi făcut orice pentru mine, pentru familia ei. Câtă iubire să încapă într-un suflet? Câtă răbdare? Câtă blândeţe? Nu voi mai întâlni un om fără de pată ca ea. Ea care acum moare de tristeţe că ne vede suferind, şi moare de uimire că şi-a întâlnit soţul, tatăl, mama pe care n-a apucat s-o cunoască. Şi toate acolo, sus, în ceruri. Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul, îngerul meu!