Prin urmare...

     Îmi propun să mă vindec de sensibilitate. E cumplit de greu să modifici o personalitate la 19 ani, dar nu imposibil! Că nu am 91. Nu ştiu cum, habar n-am prin ce metode, dar important e că am descoperit "boala", şi nu o să o las să ma doboare. Da! Nu vă miraţi, sensibilitatea asta e boală tare parşivă, şi pe unii oameni slabi i-a adus în pragul morţii. Dar eu vreau să fiu puternică, să nu mai sufăr, să nu-mi mai calc peste principii doar de dragul armoniei. Şi na, sunt încă mică, şi am timp să mă transform într-o femeie puternică, dacă încep chiar de astăzi! Aşa că adio prinţese Disney, adio ascultat melodii lente(ahhh...le ador!!)..adio comportament patetic, adio plâns şi suferinţă din nimicuri, pentru că se pare că viaţa e mult mai complicată de atât. Adio sensibilitate! Bun-venit, normalitate!

Şi hai să vă zic ce s-a întâmplat...

        Informal vorbind, mi-am luat-o! Când m-am deşteptat, târziu de tot, a fost ca şi cum dintr-un somn dulce şi adânc, liniştitor,  cineva aruncă apă rece-gheaţă pe tine. După care îţi dă doi pumni în faţă, un şut în fund, şi îţi strigă cinic: "Hai Cenuşareaso, la muncă!"
        Ca să ma explic, nu, nu m-a pus nimeni la muncă, şi nici nu m-a maltratat, era o metaforă. Dar prin ea am exprimat cam jumătate din ce-am simţit eu când mi-am dat seama că viaţa e altceva decât fusese până atunci.
         Da, recunosc, încă mai am o doză de romantism, şi din boala pe care am suferit-o am rămas cu o sechelă: iubesc repede şi puternic. Da, ce-am avut eu e o boală gravă a psihicului. Şi nu medicii spun asta. Eu o spun pentru că aşa am simţit-o. A fi sensibil, visator, romantic, inimos, sufletist, poet, artist, pentru mine a fost o boală. Societatea nu acceptă astfel de comportament. În societate trebuie să te mulezi, sau rămâi fraier, prost, sărac, bolnav. O iei razna! Puţini şi norocoşi sunt cei care din sensibilitatea şi înclinaţiile lor artistice au reuşit să câştige bani şi să se facă respectaţi. Ceilalţi s-au îmbolnăvit. Sau au murit din cauză că nu au fost înţeleşi.
        Să fie clar un lucru: eu nu vorbesc despre cei care sunt oameni buni, uşor sensibili, uşor romantici. Ăsta e un lucru normal.
        Eu vorbesc despre cei la care sensibilitatea devine o boală psihică, aşa cum a fost la mine.
        Şi să revenim.
        Şi-uite aşa am ajuns la liceu cu boala mea. În general eram o persoană sociabilă, prietenoasă cât cuprinde, o persoană normală. Dar cei care ajungeau să mă cunoască îmi spuneau adeseori: eşri prea bună! pui prea mult la suflet! visezi prea mult! nu mai fii aşa sensibilă!
        Şi tot aşa am ajuns să mă îndrăgostesc. O dată, de două, trei , patru ori. Repede şi profund.
        Şi toţi aceşti tipi observau că e ceva mai straniu în legătură cu mine. Şi mi-o trânteau pe aia cu: "Tu eşti altfel, eşti mai specială...Vezi, eu caut altceva...Adică..ştii tu...tu eşti cuminte..eşti mică..". Trebuie să spun că o bună perioadă eram chiar sigură că mă vindecasem de sensibilitatea şi inocenţa mea acută. Eram o fată normală: mă îndrăgosteam numai de cine nu trebuie, şi pe cei care erau îndrăgostiţi de mine...îi respingeam pentru că nu mi se păreau interesanţi. Tipic, nu?
            Mda. O fată normală. Până când m-am îndrăgostit(iar), puternic şi repede, iar. Dar de data asta mă îndrăgostisem de cineva care avea să mi împărtăşească total tot ceea ce dăruiam. Şi atunci mi-am dat seama că ceea ce eram în copilărie, acea fată prea sensibilă şi visătoare, nu pierise. În ciuda tuturor ieşirilor în club, cu dans, cu haine strâmte, cu alcool la bord, flirturi şi tot ce încape, înăuntru eram ...tot un copil tăntălău.
             Cum am realizat? Ei bine, am realizat atunci când am început să iubesc şi să mă simt iubită, pentru prima dată în viaţă. Am realizat că deşi au trecut ani de zile, şi m-am schimbat mult, fizic şi psihic, sunt la fel de sensibilă când vine vorba de ...dragoste. Sunt mândră de ceea ce sunt, de cum arăt, de faptul că am prieteni, că socializez bine, că am anumite priorităţi, că am transformat talentul meu în muzică într-o meserie (că alltceva cam nu ştiu să fac!), şi muncesc să-l transform în carieră.
              Dar...
              Dar.....am realizat că sunt prea sensibilă, prea bună, prea iertătoare. Şi pentru că iubesc, sunt dependentă de persoana iubită. Şi pentru că sunt dependentă, sunt vulnerabilă. Si pentru că sunt vulnerabilă, sufăr, mă consum, îmi pierd principiile şi identitatea.
              Da. Sensibilitatea e o boală grea. Şi mă lupt cu ea. Din păcate nu există tratamente pentru aceasta boală. Poate tratamente sunt loviturile vieţii. Pentru că o durere fizică te face să uiţi de cea sufletească, şi un necaz mai mare, umbreşte o durere mai mică.
      

A fii sensibil+A acţiona cu inima+A fii blând= Neintegrare? Suferinţă? Dezamăgire?

          Am deschis geamul la cameră. Bate un vânt ciudat. Mereu am crezut că vântul vesteşte ceva. Pe pervaz am o statuie primită cadou, de la Antichităţi (sau poate de la 38). E o femeie egipteană foarte misterioasă. Vântul mişcă perdeaua aşa încât zici că dansează după muzica pe care o ascult. "Where do I begin", Andy Williams, din "Love story", doar pian. Ce atmosferă! Ar mai lipsi prinţul pe cal alb să mă ia la un dans!
          Gata? Deja v-aţi plictisit d-atâta "sirop"? Nu mai citiţi, că-s nişte rahaturi romantice plictisitoare care nu vă ajută la nimic decât sa va deprime sau eventual să vă plângeţi de milă că aşa-zisul prinţ nu există, să râdeţi,că vântul nu vorbeşte (tocmai a batut aşa de rău că mi-a trântit fereastra!! Bună asta...), şi că a fi romantic, poet, sensibil, în societatea actuală echivalează cu a fi tăntălău? Retardat. Patetic. Visător. Irealist. Incapabil să se integreze. Ciudat. Idiot. Plângăcios.
         Aşa este arătat cu degetul cel care astăzi arată că dincolo de hainele de firmă, freza în trend, machiaj elaborat, mişcări de "fiţă"(ce straniu e să scriu româneşte, cu "ţ", şi nu cu "tz"!), dansuri de robot (hai, ia amintiţi-vă repede cum dansează bambooiştii, gen "găină care dă din aripi"), dincolo de faptul că bea alcool şi se preface că e beat înainte ca efectul alcoolului să fie real, doar ca să arate ce mişto se distrează el în club, dincolo de silicoane, zâmbete false de tv, pupincursime pe " feisbucuri" si multe altele, EXISTĂ UN SUFLET.
        Când eram mai puştoaică, îmi plăcea să scriu. Să compun poezii, versuri pe care le cântam apoi, sau pur şi simplu să descriu tot ce se află în jur sub forma unui basm. Cum se spune şi în mod cert aţi mai auzit, am trăit multă vreme în aşa numitul "glob de cristal", în lumea prinţeselor şi a Făt-Frumoslui. Îmi plăcea să mă plimb la ţară prin grădini, prin păduri (mă mai şi rătăceam ce-i drept), prin casa veche a bunicilor şi să visez. Îmi imaginam atât de bine tot şi mă transpuneam într-o lume Disney, să zic aşa.
        Ah, adoram desenelea alea, şi-acum îmi plac la nebunie! Şi.uite aşa, copilăria plus o bună parte din adolescenţa mea, a fost sub semnul unei lumi de basm, unei lumi imaginate de mine.
        Bad thing. Şi-am să vă explic de ce.
        Poate aşa m-am nascut, cu talentul de a compune, desena, cânta, cu înclinaţii artistice. Poate imaginaţia mea era prea bogată, şi în contact cu prinţesele Disney cu care am crescut (tata îmi aducea mereu "casete video", că pe atunci nu erau DVD uri cu toate poveştile Disney), cu faptul că nu am copilărit în oraş, ci într-o zonă de munte superbă, cu tradiţii autentice, cu peisaje naturale autentice şi în special liniştea, şi acea izolare specifică poeţilor care se retrag din tumultul urban într-o locaţie de vis, m-au făcut să fiu ...sensibilă.
       Nu mă plâng de copilăria mea. Dimpotrvă. Am amintiri mai ceva ca Nică,  în varianta feminină. Totul mă făcea să visez..natura, filmele, muzica sau anumite cărţi (nu prea îmi plăcea să citesc)...
       Şi totuşi, care-i tragedia? Fără să realizez, decât mult mai târziu, devenisem o persoană sensibilă. Aţi spune că asta nu e ceva neapărat rău. Eu zic că e tragic.
       Cu toţii trecem peste acel prag dintre copilărie şi maturitate, când ne dăm seama că nu tot ce zboară se mănâncă, Moşul nu există, şi prinţul pe cal alb e de fapt un căcănar care vrea să se culce tine, ori prinţesa cu părul bălai , delicată şi firavă, e o siliconată cu două bărci în loc de buze care dacă nu ai euraşi mulţi în buzunar sau un bolid nici nu se uită la trandafirul tău.
      Dar, atunci când în copilărie ai fost răsfăţat, protejat, ferit de orice urma de...realitate, şi pe deasupra, mai ai şi o imaginaţie excesivă, romantism, delicateţe şi sensibilitate acută la tot ce te încoajoară aşa încât crezi că vântul vorbeşte sau că în orice clipă apare prinţişorul pe care l-ai aşteptat mereu şi totul e ca-n filme, eh, atunci... e tragedie!

Omagiu

Bunica mea, bunicii mei ,s-au dus. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, aveam doar câteva luni de viaţă. Celălalt bunic a murit acum trei ani, şi ieri s-a dus şi bunica. Sănătoasă, ageră, femeie de la ţară, muncitoare. 72 de ani. Şi eu la 19 oboseam mai repede decât ea. Infarct. Un nenorocit de infarct. Brusc. Puternic. Năucitor. A murit pe loc, singură, voia să dea mâncare la animale. Munca de la ţară era suflul ei.

Mamaie. Un înger de femeie. Îmi saruta mâinile cu lacrimi în ochi. Avea nişte mânuţe muncite şi totuşi atât de moi şi de calde...şi pufoase... Atâta blândeţe şi inocenţă. Nu, nu era prototipul bunicii bune care face nepoţilor toate poftele. Era mai mult de atât. Ar fi făcut orice pentru mine, pentru familia ei. Câtă iubire să încapă într-un suflet? Câtă răbdare? Câtă blândeţe? Nu voi mai întâlni un om fără de pată ca ea. Ea care acum moare de tristeţe că ne vede suferind, şi moare de uimire că şi-a întâlnit soţul, tatăl, mama pe care n-a apucat s-o cunoască. Şi toate acolo, sus, în ceruri. Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul, îngerul meu!

Nemurire

Suntem nişte zei proşti. Care nu ştiu că sunt nemuritori. Care nu ştiu cât pot face cu inima lor. Care nu ştiu cât pot face cu creierul lor. Cât suntem în viaţă nu ştim decât să ne plângem, să ne plângem de vremurile rele, de foame, sete, frig, cald, lipsuri, ceartă, frustrări, dureri, boli, necazuri, temeri, să ne plângem de milă. Să ne plângem că îmbătrânim, sa ne plângem că n-avem timp. Să ne plângem că ne plictisim. Că suntem graşi, că suntem slabi, că suntem scunzi, sau prea înalţi. Că muncim prea mult. Că n-avem bani. Că nu ne-am distrat destul. Că n-am încercat destule. Dar nimeni nu întelege că toţi suntem...nemuritori.